Testament

De multe ori stau si ma-ntreb
Ce-nsemn eu pe-acest Pamant?
Sunt poate-o vorbă goala
Rătăcită-n vânt.

Un suflet pribeag,
Un fiu rătăcitor
Țin in palme un condei
O inimă și-un dor.

O apă-nvolburată,
Umbrită de-un tei singuratic
Un freamăt meschin, rupt din raze de lună
Ce nu se satură nicicând, dorurile să-și spună.

Respir o anomalie,
Deși nu simt că-exist
Trăiesc pentru a înveseli pe alții
Iar eu rămân tot trist.

Și trec si vin
Pe-o stradă pustie
Mă-mbăt cu-al dragostei venin
La umbra ploii de noiembrie.

Ziua de mâine mă găsește
Stând la fel de stingher
Timpul trece, clipa-mi vine
Ca să mă-ntorc in cer.

Plec capul și regret
Și cuget în sinea mea
Zi de zi rătăcesc prin al vieții deșert
Crezând ca aș putea schimba ceva.

Mai am o clipă, doar atât
Pe care s-o plâng vehement
Iar ție, celui ce citești
Îți las poezia mea, drept testament.