la doișpe ani

Pe la doișpe ani mi-am dat seama
Că atunci când mergeam seara cu mașina
Cu mama și tata pe bulevard,
Dacă mă uitam la geamuri atent,
Puteam să văd ce se întâmplă înăuntru.

Mama mi-a zis că nu e frumos să spionezi oameni,
Dar eu nu asta făceam.
Îmi plăcea ideea că oamenii trăiesc și simt
Dincolo de ce vedem noi pe stradă,
Dincolo de coperta pe care ne-o arată ei.
Mi se părea un basm,
Un portal către altă carte decât aia pe care o citeam eu,
Acea fracțiune de secundă
În care apucam să văd doar
O adolescentă cum se ridică de la masă zâmbind,
Un băiețel care caută o carte in bibliotecă,
O femeie care admiră luminile de pe străzi noaptea.

Acum, la șaptișpe ani,
Realizez că până și fracțiunea aia de secundă
Pe care o admiram eu
Putea să fie produsul dorințelor mele,
A minții unui copil nevinovat.
Pentru adolescenta care se ridica de la masă
Poate cina era singura ocazie când reușea
Să vorbească cu ai ei.
Băiețelul poate căuta o poză, nu o carte,
O poză în care o amintire dragă e încă vie și nevătămată.
Femeia poate nu admira lumini, ci se gândea
Cam cât de tare ar durea-o dacă doar
Ar face un pas în afară.

Și vai, cât de tare m-a durut când am înțeles
Ce putrezit și mucegăit e totul!