Clepsidra

Din înaltul cerului cel rece
se revarsă fire de timp,
nisipul rupt din cerul vieții.
Cad încet, fără grabă
se strâng alene
într-un loc atât de strâmt,
apoi se revarsă năvalnic
spre noi.
Plouă de sus cu clipe,
cu bucurie și lacrimi,
cu viață și disperare
cu iubire și teamă.
Omul se înalță pe ele,
tot mai sus,
mai aproape de cer
și vede prea târziu că,
după ce le-a cunoscut
pe toate, a ajuns
la finalul vremii sale.
Și-a atins cerul
și tavanul clepsidrei.
Ce n-ar da acum
s-o-ntoarcă, să-și
retrăiască viața
și să arunce nisipul
înapoi spre zenit,
dar el e acum
greu ca bolovanii...
Degeaba,
cerul s-a golit.