Monotonie în speranță

Intru-n camera-odihnită, a copilăriei mele,
Eu, adolescentul care e robit de gânduri grele.
Merg incet; pașii mici eu îi număr și socot,
Într-o lume-a ignoranței, sunt un mare idiot...

Las rucsacul. Îl trântesc ca pe-un dușman
Lângă patul vechi, pe care nu l-am mai făcut de-un an.
Iau creionul, aprind veioza și încep să mă gândesc
La-amintiri ce astăzi nu-s mai, dar eu încă le iubesc.

La acele clipe sfinte, ce prea repede s-au scurs,
Sentimente ce spre mine, astăzi nu mai au vreun curs...
La ai mei părinți, ce-odată, m-alintau într-un mic pat,
Ii vedeam pe ei regi falnici, în a Zorilor palat.

Scap un strop fierbinte... - Arde! - martor slăbiciunii mele.
Îmi revăd, apus, trecutul... - un apus scăldat în rele.
Din păcate, amintirea, nu mai pot s-o rezidesc!
Îmi rămâne viitorul... Voi putea să-l făuresc?

Înghit posac... Hai!Mai merge-un Raffaello.
Dau la maxim telefonul, pe Adelle,cu piesa,, Hello".
Sunt doar eu cu amintirea... Oh! Ce combinație-amară!
Dintr-un colț simt ca-s certat, chiar de propria mea chitară.

Mă frământ... Îmi pârâi gâtul, mă ridic, iar mă așez...
Într-un colț, chitara-așteaptă.(Încă crede c-o sfidez.)
Sunt împins în goana crudă, goană-a timpului apus.
Nu mai am copilărie, totul repede s-a dus...

Mă ridic. Ma duc în living și m-arunc între părinți;
În a lor îmbrățișare, scap de-ai lumii negrii dinți.
Ce n-aș da, eternitatea, s-o petrec îmbrățișat?
Doar un suflet ai copile, doar o mamă și un tat...

Chiar de azi,adolescentul pare lumea s-o-nțeleagă,
Chiar de are sub picioare lumea asta cea întreagă,
Dacă n-are o lumină -o lumina a iubirii-
El decade-n moarte crudă, devenind rob al pieirii...