Toți trăiesc și după mor

Privește pe cer și alege-mi o stea.
Dintre toate astrele ce luminează necontenit peste lumea largă,
cum vei știi care-i a mea?
Cum distingi esența necunoscutului,
dacă nu te lași purtat de forța gândului?
Nu contează ce ai alege,
aceași soartă o au toate,
încălzesc lumea și, deși pare
că văzduhul e doar al lor,
fiecare va ajunge
doar un mic praf de nor.
Asta-i cruda realitate,
când rămâi fără scăpare,
toți trăiesc și după mor.

Privește în jur și alege-mi o floare.
Grădina e plină de culori.
Ce ne deosebește așa tare,
dacă știm că suntem muritori?
Alerg spre trandafirul roșu, îl ating și simt cum-mi curge
viața, printr-o dâră de sânge.
Tu, în schimb, eviți durerea;
aduci o floare albastră.
Îmi șoptești că era doar una,
și, fiindcă era sihastră,
avea să-mi aline nefericirea.
Dar în zadar vrei să fiu bine,
eu știu că în viitor,
când rămâi fără scăpare,
toți trăiesc și după mor.

Începutul este la fel ca orișicare,
două inimi ce se văd din departare,
două suflete ce vor ajunge într-un loc retras,
se vor gândi, își vor mărturisi și vor scăpa din impas.

Aș vrea să te privești pe tine
și acum, să mă alegi pe mine.
Cum vei știi dacă e bine?
Nimeni nu poate să știe,
dar te asigur că-ți port pură iubire
și că te voi lua cu mine în fiecare gând.
Căci te iubesc fără încetare
și mi te imaginez lângă mine, plângând.
Deja mi-e dor de vocea ta suavă,
chiar dacă știu că ești otravă.
Te-am ales fără să mă găndesc la mine, la restul;
cum de stau cu tine atâta, și tot nu e destul?

Rând pe rând apar amintirile ce vor fi pe veci apuse,
întrucât inimile ne erau opuse.
Ne răspândim printre dificultăți,
și, astfel, redevenim două jumătăți.
Acum, știu ce e durerea,
o fantasmă a timpului necruțător,
ce distruge în calea sa indiferența
și te face răbdător.
Speram să nu întâlnesc iubirea,
sentiment ce mă distruge,
mai ales că acum, soarta,
mă vrea unui suflet rece.
Eram împăcat cu singurătatea,
până să văd unde, de fapt, duce,
așa că am lăsat jos straja,
ajungând pierdut la o răscruce.

E doar vina timpului,
cel ce aspru-și mișcă pânzele,
căci doar el poate să pornească
mașina cu care îmi schimb particularitățile.

Privesc înainte și aleg brusc o cale:
să îmi iau inima frântă în bucăți
și să o fac sa bată,
să îmi transform amărăciunea
în blândețe.
Acum știu că atunci când dragostea e pierdută
doar propria minte te ajută,
întrucât sufletului îi trebuie timp
ca să uite de un lucru așa scump.
Și, deși știu că nu sunt sincer,
și că o să te iubesc cu dor,
va veni vremea când voi atinge
floarea albastră, și-o voi arunca în gol.
Căci, când rămân fără scăpare
nu-mi va mai păsa că mor.