prostituție emoțională

Simțim prea multe într-o lume amorțită de superficialitate.
Alegem să ne înjunghiăm, seară de seară, cu singurătate;
și, chiar de vedem că și alții sunt ca noi,
ne e prea rușine să trădăm o vorbă care-alină
ori măcar un zâmbet cu aromă de lumină.

Simțim prea multe într-un loc în care ignoranța triumfă cu magna cum laude.
Orbi ș-indiferenți, nu observăm cum flacăra încă arde
după culoarea irisului, în abisul retinei:
Aici, între două clipiri succesive, între două sclipiri divine,
între o lacrimă și-un surâs, între vii și morți, între mine și tine...

Simțim prea multe într-un spațiu limitat, când tindem, de fapt, spre un infinit obscur.
Trebuie să trăim mai puțin, să nu exagerăm în nulitatea din jur:
Uităm unul de altul, așteptăm să le străfulgerăm sufletul,
doar ca să ne înviem orgoliul.
N-avem omenia de-a empatiza; animalizarea-i esențialul.

Simțim prea multe; simțim cât pentru toată omenirea,
dar ea simte ceva pentru noi?

De ce trăim pentru ceilalți, dacă aceștia trăiesc și fără noi?