cum să fii fericit în românia?

nu văd, închid ochii.
negru. doar un sunet vag, de înregistrare:
"nimic nu merge în țara asta"
se repetă mult timp: zile, ani;
pe voci diferite,
dar același lucru
"nimic nu merge în țara asta"
...poate de aia nu merg nici eu.

pleci la piață să iei lapte
ocolesti copacul din mijlocul pistei de biciclete.
în blocurile gri de piatră se vede vag câte o lumină de televizor.
acolo, în piatră, trăiesc oameni
acolo, în piatră, dorm, mănâncă și mor.
își cumpără ziduri cu banii strânși o viață ca într-o zi să moară în ele.
de ce, te întrebi.

ajungi la piață: e închis.
vântul nopții de ianuarie îți atinge obrajii.
luminile s-au stins de mult,
dar deschizi ochii și o vezi.

"nu te-am văzut până acum", spui.
"trebuia doar ca vântul să îți sufle praful de pe ochi" răspunde Fericirea.

zâmbești pentru prima oară anul ăsta.

iar praful de pe ochi zboară, purtat de vântul nopții de ianuarie...
zboară peste copacul de pe pista de bicicletele,
sub care stă îngropată harta pe care ai căutat-o o viață, dar nu ai observat-o până acum.
zboară peste blocurile de piatră în care ți se pare că oamenii își pierd viața,
dar acolo și-o trăiesc în siguranță, departe de pericolele nopții preistorice.
praful de pe ochii tăi zboară...

și se oprește pe ai mei.
nu văd, închid ochii: "nimic nu merge în țara asta".