Adorm

Știam că atunci când soarele se va topi
în sulițele copacilor,
și noaptea ne va ridica în palmă,
ca pe un fulg ce se fragmentează în inexistență,
voi adormi neputincios, ca într-o jonglerie de farmece,
ca într-o căzătură de pe un deal de soare,
într-o negură de timp cu o istorie ce se repetă la nesfârșit,
ploaie de scoici echilaterale
peste un codru de cenușă-hârtie de scrisori spulberate.

Știam că va veni călare în noapte,
pe un dragon- un suflu de abur de mercur,
gata de a mă captura în ale sale funii late,
o caracatiță de calembec,
neagră ca abisul,
regală ca timpul;
gata de a-mi vârî visele de ceară
sub os de scoică albastră,
și de a mă căra cu ea în înaltul văzduhului de catifea,
pentru a mă stoarce de mâzga vineție- suflul tinereții.

Știam că ea doar va dori să mă congeleze,
să mă ascundă printre rădăcini de molizi, sau trepte,
printre sughițuri și cusături în carne vișinie,
printre undele sonore ale vieții - orchestră de căzături cicatrizate,
apucând una într-un final, ca pe o coardă de sticlă de vioara surdă,
ce s-ar sparge în liniștea respirației,
o margine a unui văl invizibil,
intangibil de clavicula speranței,
un deschizător de lumi,
un indicator de timpuri,
răscrucea realului de rostogolirea fantasticului.

Știam că după acea graniță
vor exista doar roci de curcubeu neregulat,
abstract de nuanțe,
o osmoză dreptunghiulară de linii și proporții,
o ambianță de trăiri agățate pe panoul prezentului,
sfâșiate de pioneze și împroșcate de neantul
ce se țese la infinit ca un mucegai viu în plămâni,
ca o moarte subită de țeluri,
ca niște idealuri uitate în vid,
ca o împiedicare de o prăpastie a sinelui.