//the thrill of knowing how alone we are//

//unknown we are//
e ca o parte într-un script în care totul pleacă de la cadru și nu de la timp recuzită interstiții sau credite
sau ce știu eu de fapt despre asta
oamenii care spun de obicei că sunt singuri au măcar o persoană cu care
își beau cafeaua își poștesc țigara aruncă scrumul de la balcon
în părul trecătorilor
se îmbracă și pleacă fiecare pe unde apucă
și de abia acolo se simte singurătatea
când nu ești sufocat și nici nu-ți mai amintești cum a fost
sau cel puțin asta am apucat să observ

de la balcon strada se vede ca în the girl chewing gum de john smith
și aș putea să jur că aud cum cineva dă indicații oamenilor să meargă mai repede
să își lege șireturile să își tragă fermoarul la geci să meargă ca și cum ar avea scolioză
și picioare de fier
iar oamenii le respectă așa cum li s-au dictat și nu sesizează cât de singuri se fac să se simtă unii pe alții
refuzând să fie mai motrici mai atenți decât norma

noaptea îmi imaginez că-s actorul pe care l-ai fi uitat undeva în prim-plan
ca și cum nu aș participa în viața asta a mea
îmi zic numele la fereastră în codul morse și aștept
până cineva îmi spune că-i încântat să mă cunoască

nu îi mai trimit niciun semn
mă gândesc că nu-i zic nimic din ce n-ar putea să-i zică și ceilalți
și mă apucă groaza să știu că aș putea fi duplicată / înlocuită
de acolo unde mi-aș găsi în sfârșit locul

naratorul din scriptul meu îmi zice că sunt alintată
dar eu știu că-mi e teamă ca într-o zi
să nu-mi mai dau seama cum să-mi țin singură companie