please don t go

spui ce dacă dezamăgirea crește gradual
e normal și normalul nu-l definești îl accepți
îl strângi în pumn cu speranța că ceea ce rămâne
e un dizolvant pentru zilele când ești singur și crezi că e bine


în toate momentele în care m-am gândit la tine
mi-am dorit o străduță fără case unde să urlu toate motivele
pentru care please don t go s-ar auzi din ce în ce mai încet


în toate momentele în care cred
că sprijini marginea ferestrei cu mâinile mele
te desprinzi ca o bucată de tapet și te târăști înspre ieșire


în momentele în care oamenii din vagon
ar muri sufocându-se unii pe alții
când Ana mă întreabă de ce am impresia că mă car
odată cu trenul vecin
mă sprijin cu cotul în afara geamului și toți
încep să uite
trupurile care s-au stors tăcut în fața lor