Dragă societate,

Când am ales eu să mă nasc?
Când am scris sexul, locul?
Când mi-am decis religia, familia, norocul?
Tu pari să crezi că am făcut-o, deși nu ai dovadă
Și totuși mă învinuiești că nu sunt acea fată.
O fată c-un corp de model și mintea sclipitoare,
Care la toate stă perfect, nu se plânge, e mare.
Am fost copil, dar nu prea mult, căci tu ai vrut să cresc,
N-am apucat să cad, să plâng, n-am putut să greșesc.
Acum că am ajuns aici, mă uit în jur pierdută,
Prieteni n-am, sunt prea stresată, nimeni nu mă ascultă.
Poate pare puțin banal, prostesc, copilăresc,
În versuri scriu să mă descarc, n-am cui să îi vorbesc.
Exemple am destule-n jur, dar greu sunt de urmat,
Cu atâtea vorbe auzite, nu știu ce să mai fac.
Parcă nimic nu-i bun și totuși rău dacă nu fac,
Că aș putea chiar să devin, subiect de râs prin sat.
Așa stă treaba pe la noi, fie că vrem sau nu,
Părerea mea e ca și nul, ascult de-a ta și-a lui.
Ce fac, eu fac degeaba dacă tu n-apreciezi,
Ceea ce cred eu nu contează, nici eu nu mai contez.