Marș funebru

Spânzurată de scaunul de piele roșie,
Stă umbra mea tocită de aspre ploi,
Ce nu mai găsește, ca odinioară, deși cenușie,
Culoarea alor tăi ochi, dinainte de război.

Nici degetele mele, ce-aleargă-n inocentul alb,
Ferindu-se de negrul cel dominator,
Nu știu de pielea-ți trecută prin vânt și colb
A uitat gustul tristului meu amor...

Uneori mi-e frică să-ți mai caut ființa
În partiturile risipite printre pătatele cearșafuri,
Căci deși un sărut tăcut îți va risipi neputința,
Știu că toată durerea ți se va fi scurs în trăsături.

Și totuși, s-a uitat că pe-acest pământ ai casă
Când nu doar arheologii te-ajută să sapi gropi,
Iar mie nicio simfonie nu mi se mai pare armonioasă,
Când doar Chopin știe să le cânte acestor ochi miopi...