rătăcit acasă

toate străzile aglomerate de oameni reci, umplând inima goală a Bucureştiului.
adolescenți mereu confuzi, cu noduri în gât şi goluri în stomac, cu mințile supraaglomerate şi sufletele agitate,
se duc seara acasă si visează la cât de fericiți au fost când erau mici.
văd prin fereastra prăfuită de vânt a camerei mele, un apus de soare; apus intoxicat cu gălăgie urbană.
doar luminile reci ale neoanelor de la metrou ne mai încălzesc sufletul şi ne reamintesc de non-stopurile de la fiecare bloc.
aud puțină linişte dimineața, la capăt de oraş,
dar tot printre blocuri înalte, cand maşinile nu au apucat încă sa otrăvească dragul meu Bucureşti,

dar nici soarele n-a răsărit încă.