westernul cu final fericit în care nu am jucat niciodată

am fost copilul care până la zece ani avea atâția prieteni
și care nici până azi n-a învățat să-i aleagă
mi-am petrecut o vară întreagă în spital cu muzică în salon plânsetele femeilor care avortau
la opt ani tata mi-a adus primul meu lego
l-am desfăcut și ne-am jucat cu el toți din salon
până nu mi-a mai rămas nici cutia &
am învățat că pentru ideile proaste nu există anticoncepționale

la treișpe ani când am ajuns la dezintoxicare
în salonul unde mirosea puternic a desogen aveam un televizor
la care vedeam seară de seară cu ceilalți băieți westernuri cu Clint Eastwood
atât de multe că ajunseserăm să
călărim stativele pentru perfuzii pe post de cai
îmbrăcați doar în halatele noastre îngălbenite de transpirație
să tragem în asistente cu pistoale
găsite în pungile de pufuleți
și pentru mine spitalul era un ranch imens
în care moartea cânta la banjo în fiecare salon &
noi jucam șeptică pe noptierele șubrede
pe care erau întinse pahare de plastic în care se dizolvau vitamine verzi
iar șobolanii păroși care ne trezeau noaptea clefăind pachete de biscuți prin păturile noastre erau singurii noștri prieteni &
dimineața plângeam când îmi dădeam seama că nu sunt acasă
tonul asistentei îmi amintea că
mă aflam la dezintoxicare pentru ideile mele proaste