Periplul irişilor în necunoscut

Pleoapele s-au coborât tăcute
peste cele două lunci sterpe,
tranşee abisale întunecate şi-nfricoşătoare,
ale căror irişi s-au desprins de trupul-mamă
şi gonesc bezmetici pe plaiuri mioritice,
tărâmuri cu scoarţe zdrenţuite
îmbibate de-un dor călător.
Cântul de iele-paralele
îi ademenesc în grota suferinţei
cu pereţii tapetaţi cu flori de mucegai,
împroşcându-i cu putreziciunea amintirilor lugubre.
Sleiţi de puteri, irişii se zbat şi reuşesc,
în cele din urmă,
să se elibereze din lanţurile robiei
ce i-a ţintuit vreme îndelungată
şi galopează nevrotic
străbătând lumea în lung şi-n lat
în căutarea ochilor pereche
de dorul cărora stăpâna supremă, femeia-gazdă,
i-a inundat deseori cu lacrimi sărate
plonjându-i într-un ocean înspumat
cu valuri uriaşe ce-şi urlau suferinţa
şi care se prăvăleau tumultuous
pe obrajii livizi ai femeii,
săpând urme adânci ale durerii.
Siluiţi de dezamăgire,
irisii şi-au sistat pelerinajul în necunoscut,
s-au întors pe meleagurile de baştină
şi şi-au ocupat locul de onoare
la umbra pleoapelor cu dese gene-raze
aşteptând supuşi ca,
din clipă în clipă,
tăvălugul lacrimilor amare
să îi spele curăţind şi ultimul colţ de amintire
cu el,
cu ea,
cu el şi cu ea…