Delir organic

Poți oare, tu, să uiți
o zebră mergând pe bicicletă
haotic, pe vertebrele chircite,
atomii dansând Tarantella
pe muzică de Bach, pusă pe dos,
un rinocer al cărui corn s-a rupt
de tâmpla tablelor de lut
de la intrarea-n Iad,
neuroni surescitați, mai, mai să pocnească,
o inimă care lansează-n vene
hematii-grenade, globule-cărămizi,
continentele care se ridică din mare
marea de cretă care îneacă plămânii,
soarele văzut de la spate
care era de fapt ros până la sânge,
iar o arteră atârna obosită între cer și pământ,
galaxiile care se ciocneau
în spațiul strâmt dintre emisfere,
muzica sferelor care-n adevăr era
bătăi de inimi candide,
(așadar, era pe-atunci Platon îndrăgostit?)
geneza lumii, care doar noi știm
a durat o zi și numai una
cum poți să uiți, tu,
toate astea
spune-mi ,
că eu nu-nțeleg.
Poți să te reciclezi de atâtea mii de ori
încât să fii cu totul altul,
poți să-ți secționezi inima de trup
s-o zvârli într-un ibric de cafea mocnită,
să ți-o topești încet pentru vecie?
Dar eu,
pot să mă ascund și după lună,
pot să mă scufund și-n abis,
iar la presiuni ucigătoare
să fiu doar așchii și nisip,
pot să stau să număr stelele pe cer,
celulele unei balene,
ochii unui infinit năvod,
particule din univers,
pot să îndur obuzele la Waterloo,
fisiuni atomice în reactor,
oul universal care s-a spart.
și totuși n-aș putea să uit.
dar spune-mi
tu cum poți?