amorțeală infinită

închid ochii.
simt cum fundul oceanului mă înghite
într-un somn profund,
straniu.
fața nestructurată,
corpul aflat într-o amorțeală infinită
de dureri flegmatice.
simulez un zâmbet,
dar surâsul refuză să apară.
s-a pierdut.
gândurile au găsit demult alt drum
și eu sunt beznă.
totul e mov.
mă rotesc încet, spre dreapta,
apoi abrupt și neîncetat, spre stanga
și tot așa, într-un mov fără gânduri,
fără corp.
doar ochii strâns închiși îi mai simțeam.
freamătul n-a mai avut curajul să mă atingă,
iar universul mov a durat o eternitate
precum o dispariție,
nulă.
o bulă
infinită.
rotirea infinită mă extenua.
voiam emoții, cicatrici
durere, o mână, un suflet,
orice.
nu îmi era teamă să fug singură,
ci mai de grabă tristă.
strigam cu ochii eliberarea atât de intens
încât movul s-a evaporat.
un cot în spate.
un retur.
mă pișcau ochii.