Infernul ploii ne veghează

Câte ți-aș spune,
Câte ți-aș scrie și ți-aș dedica...
Dacă nu mi-ar fi atât de greu să simt.
Mă cunosc mai bine decât cunosc pământul pe care îl mângâi cu piciorul gol în vară,
Te cunosc cum cunosc o galaxie pe spatele palmei.
Te iubesc superficial ca pe o lumină,
Absurdă scurtă de doar o undă.
Te iubesc adânc precum un suflet nobil rece albastru.
Ești tot ce nu poți fi, și nu pot fi.
Nu ești pentru mine supraomenesc,
Nu mă recunosc în tine, dar te văd mereu lângă mine.

E diferit, ești o entitate aparte,
Pentru că nici un om nu m-ar putea face să simt.
Să simt atât de mult,
De aproape și de departe
Precum o faci tu chiar și în clipiri.
Sunt o tendință aruncată în pustietate,
Un nimic cu zimți și praf de stele
Sunt tot ce și-ar dori un satelit să orbiteze,
O gândire colectivă a mai mulți într-un singur om.
Un oximoron de sentimente și spectacole,
Și totuși mă privești ca e un Idol
A unei iubiri nevinovate.
A unei gândiri pline de pace.
Dacă ți-aș fi eu pace tu îmi vei fi haos,
Vreau să devenim un echilibru precar,
Distrus, concis,
Convingător, dulce-amar.