Potrivire de cuvinte

Am rămas la urmă
ca ceva neînsemnat care a fost gratis
dintotdeauna.
De ce?
Pentru că nu am rimă.
„Nu te potriveşti niciunde”.
Ce situaţie hazlie!
Se uită urât la mine
ca şi cum
nu aş avea un ochi sau un picior.
Recunosc,
refuz să îmbrac hainele de doamnă.
Am renunţat la ele înainte să le am
şi nu-mi pare rău.
Cu siguranţă, nu asta a vrut să facă din mine, mama.
Am iubit mai întâi omida.
Apoi, am admirat de la depărtare
aripile fluturelui,
care acum sunt închise de oameni în muzee.
Am crescut printre ei şi am fost om tot timul.
Citesc ce au scris alţii ca să ştiu ce gândesc eu.
Câteodată mă doare capul.
Câteodotă mă doare mâna.
Dar mereu am la mine ceva cu care să scriu
pentru că mereu îmi daţi ceva de scris.
Am noţiunea timpului şi înţeleg omenescul atât de bine
încât mi se pare totul ireal de simplu.
Ce poveste minunată va fi asta!

Ştiu cât de dor îi e deşertului de mare.
Şi-am vrut să-i alin din durere, sărutându-l.
El a rămas nemişcat,
iar eu cu buzele uscate.
Târziu am înţeles că asta merită nisipul
şi-am lăsat Soarele să-l ardă.
Cât despre lacrimi... ele se usucă?
Nu ştiu.
Dar cu siguranţă lasă urme.
Şi realizezi asta
atunci când vrei să râzi şi nu te lasă obrajii.
Ochii stau locului,
dar ochii îţi fac dâre.
Dacă ei nu-ţi zâmbesc,
degeaba-mi arăţi albul dinţilor.

Am înţeles că orice consecinţă
are la baza ei o alegere.
Şi eu tot nu am rimă.
Şi nu mă potrivesc niciunde.
Deci,
îmi asum.