Portret de vis

Să te saturi de dor,
Și să mă simți că mor.

Aș vrea să te văd
Într-un simplu decor,
Pentru că recunosc
Mi-e dor.

Ție nu-ți trebuie nimic
Să te saturi
De iubire si fericire,
Căci înțelegi
Că tot ce ai ți-e sacru.

Mă jur că n-am sufletul acru,
Fiindcă atunci când te vad:

Realizez,
Că ochii tai se îneacă
În oceane albastre și reci-
Voiam din suflet să nu pleci.

Și încă realizez,
Că tu
Ești genul de om ok
Ce are în suflet
Miros de tei,
Atunci când se holbează
În parc la porumbei,
Iar toate astea tu le ai,
Fiindcă te-ai născut în mai.

Ești ca un pește pe uscat
Și un copil înduioșat,
Când simți că te-ai săturat.

Dar mai realizez,
Că fugi mereu
În clipa când îți este greu.
Și nu știi ce să mai crezi
În general despre tine,
Când vezi că nu-ți mai este bine.

Poate că n-ai fi pierdut atât de multe,
Dacă ai fi zis miile de cuvinte,
Dar nu cred că este atât de rau,
Căci ăsta e farmecul tău.

Acum iți înțeleg tăcerea
Și îți conștientizez plăcerea,
Deși parcă nu mai văd sensul,
Fiindcă nu îți vedeam mersul.

Oricum știm amândoi
Sau poate doar eu
Că nimic nu mai contează,
Fiindcă trecutul nu se tratează.

Dar totul revine la normal
Când ne gândim în același timp-
Evident fără să știm
Că tu vei dispărea mereu,
Mergând pe un traseu
Care va deveni
Al vieții tale muzeu.

Tu transformi
Pentru totdeauna
In niciodată-
Când zici
Că tu esti omul-
Care nu pleacă.

Și privirile
În cubulețe
De ciocolată,


(Iar) pentru mine vei fi
O operă de artă
Curând uitată
În a mea soartă.