copilăria pierdută

pășesc ușor prin grădina mea dragă,
care acum e invadată de puțină zăpădă
și încerc să nu distrug vreo amintire
ce se ascunde timidă in unghiuri străine,
dar mă cutremur la fiecare mișcare,
căci aceste umbre ale trecutului mă înfioară,
copilăria plânge într-un colț rătăcită,
mă prinde, se zbate, dar în zadar strigă.
adolescenta din mine n-o vede, o caută, o simte de veghe
și speră s-o prindă de mână pe mică fetiță din lună.
aceasta, speriată și tristă rămâne într-un colț de risipă
și cere să fie o amintire dulce ca mierea de albine.
timpul se duce ca vântul și trece în goană pământul,
dar anii rămân ca argintul, veșnic ascunși prin tufișuri,
prin colțurile mici și reci ale grădinii din povești
și speră să prindă aici infinitul.