Crăiasa vine în sat

Afară-i frig
Și ninge neîncetat,
Este prea frig în sat
De parcă toată lumea a plecat.
Focul mă încălzește,
Lemnele trosnesc,
Zăvorul este pus la ușă,
Iar eu, de ceva timp citesc.
Focul începe să se stingă,
Și frigul să mă atingă
Așa că mă ridic grăbită,
La soba cea din colț, de bunicul făurită.
Pun lemne, focul să îl întețesc
Și mă întorc în patul meu de paie,
Fără să mă grăbesc.
Lampa cu gaz încă îmi dă lumină
Și pare să fie plină.
Îmi iau cartea și continui să citesc
Aud un zgomot, mă opresc.
Mă uit la geam și văd cum apare,
Crăiasa Zăpezii pe un cal alb călare.
Coboară pe Pământ să-și verifice lucrătorii,
Să vadă dacă, și la noi în sat au adus zăpadă norii.
Ce frumoasă este,
În jurul său, întunericul pălește.
Ochii ei sunt un lac înghețat,
Și părul ei bălai,
Pare pictat.
Fața de geam eu mi-o lipesc,
Ca să pot mai bine s-o privesc.
Dar mă vede, îmi face cu mâna
Și inima începe să-mi bată ca nebuna.
În ogradă,
Îmi construiește un om de zăpadă,
Coasta o face bună de săniuș,
Și la poartă îmi pune un ursuleț de pluș.
Mă salută iar,
Și încalecă pe cal.
Mă uit la ea cum pleacă,
Cum ne părăsește satul,
Și merge să vadă altul.
Dintr-o dată mă trezesc.
Focul este stins,
Lampa este goală,
Și cu cartea am adormit în poală.
Las cartea din mână,
Și văd că pe la poartă trece o bătrână.
Afară încă ninge și troienele sunt mari,
Ea se apleacă și se uită la ceva,
Apoi, se duce, își vede de treaba sa.
Oare la ce s-a uitat?
Să mă pun pe îmbrăcat!
Îmi iau cojocul și mă duc la poartă,
Ies, și, în ogradă
Se află un om de zăpadă.
Merg în continuare,
Și deschid poarta cea mare.
Când o deschid,
Văd un picioruș,
Vai, este al unui ursuleț de pluș.