Dezumanizat

M-ai distrus fără să fi realizat,
M-ai spulberat și nici n-ai observat,
Că în veninul în care mă scufundam
Chiar și acolo eu te iubeam.

Omorâta-mi durere în zilele amare,
Cele în care-mi conștiința pierise
Și inima mi se spulberase
De parcă eram o simplă spectatoare.

Cum, Doamne, de n-am putut simți
Cușca în care singură intram?
Cum, Doamne, de n-am putut opri
Ura și disprețul în care mă protejam?

Greșeala-mi este că te-am crezut nevinovat,
Când tu mi-ai arătat drumul întunecat.
Mi-ai luat mâna și ai ținut-o strâns,
Eu sperând la lumină în loc de plâns.

Dar tu m-ai făcut să urăsc, să disprețuiesc,
Și-ai decis ca de lume să mă răcesc.
În timpul ce trecea, doar pe tine te vedeam
Și în cele din urmă, eu de tine depindeam.

Acum îngenuncheată pe asfaltul dur,
Simt dezgustul către propria-mi persoană.
Degeaba încerc să nu mai tremur,
Căci nicicând n-oi recăpăta acea lumină.

Și-am ajuns să nu mai simt durerea,
Căci sufletu-mi a devenit amorțit
Și doar lacrimile și amintirea
Reprezintă dovada de neclintit.

Nici măcar ploaia n-o să-mi spele mâinile
Și sufletul ce și-a renegat sentimentele,
Că-mi amintesc cu privirea pierdută
C-am devenit acea persoană moartă.