nu-i bine să împiedici oamenii să-și iasă din minți
am crescut cu frică și de frică.

teama noastră e un cântec de leagăn pe care-l repetăm prin parcuri.
doar așa ne mai putem liniști.

după o jumătate de oră de scris,
luminița care îți strălucește din ce în ce mai tare în creier,
cuvântul care face ca vocea să-ți plesnească-n urechi,
muzica din fundal și
mâna stângă.

spaima că ai uitat numele bunicii
sau că ți-ai luat de două ori medicamentele.

dacă am aștepta cuminți până la primăvară,
din teama noastră ar crește două plante cățărătoare
sau o duzină de omuleți care știu dresa reptile.

e în regulă dacă vrem mai mult de atât.
mamele noastre ne vor duce de mână până în kaufland
și vor umple cărucioarele cu dulciuri.

teama că fericirea se poate ascunde în picior
sau că foile albe pot bate ca o inimă.

sunetul pe care-l scot bolnavii când ies din spital,
incipitul primului roman de cărtărescu și
pupila care se mișcă în toate direcțiile.

saltul pisicii de pe birou pe parchet,
concertul vița de vie de pe plaja modern
și tânțarul care-ți desenează cerculețe pe față.

știu deja,
nu avem voie să spunem când ne e frică și frig.


Premiul II la LicArt Poezie, ediția 2014