exercițiul de supraviețuire nr. 1

când un om moare
când înțelegi că un om chiar moare
devine un exercițiu de răbdare
de maturitate
să te uiți la el și

omul ăla deodată nu mai e tata
e doar un corp pe ducă
învelit în cearșafuri galbene

un fel de claritate aspră a lucrurilor

ca și când ți-ai freca mâinile cu clor
dar mâinile-ți șed blând pe genunchi
nimic înăuntru nu se macină
și te uiți la el
și nici nu clipești
ca la un intens studiu de caz
abia mai apoi îți revii și da,
era tata

pentru că toți vin să te țină în brațe
și tu îți scrii poemele triste când ei spun
’mnezeo să-l odihnească
poemele care se uită până la pomenirea de 40 de zile
fiindcă e și ăsta un fel de pretext
ca să plângem toți pentru ale noastre
să ne mai tragem sufletul cum s-ar spune

pe când nimeni nu privește la tata
toți se uită prin el
și fac dușuri cu apă rece când ajung acasă
în loc de terapie cu electroșocuri
ca să uite.
eu aș băga capul în pământ
să aud cum vietățile îl descompun
cum oasele lui încă se macină
și tata mai are de murit încă puțin