Portet pe două pânze

I

Bunica, noaptea, cântă rugăciuni
Spre un pătuț gol de ceva vreme
Fără să știe că visele din el s-au
Împlinit demult.

Bunica, noaptea, spune cântece de leagăn
Spre niște icoane din care sfinții au plecat
Fără să știe că în ele se ascund
Toate tresăririle păianjenului
Pe care l-a pălit ieri cu mâinile goale.

Bunica, noaptea, croșetează limite universului
Și le întinde peste spatele meu gol
Să mă scape de răceală, de febră și de speranțe
Fără să știe că ceaiul de cucută nu mai vindecă
De pe vremea când sfinții umblau liberi pe pământ.

II

Bunicul, dimineața, strânge între pleoape
Toate necazurile lumii și mi le dă mie
Crezând că sunt bomboane de ciocolată.

Bunicul, dimineața, sărută pereții
Cu buzele goale și îi îmbrățișează crezând că
Peste noapte, picioarele lui Isus au înghețat de frig.

Bunicul, dimineața, îmi mângâie creștetul
Și îmi sărută fruntea crezând că sunt icoana
Pe care a șters-o bunica de lacrimi, dimineața trecută.


III

Dar bunicul nu știe că bunica trăiește doar noaptea
Și nici bunica nu știe că bunicul
Trăiește doar dimineața.
Se privesc amândoi în ochi,
Își zâmbesc dinspre o parte înspre alta a zilei:
Bunicul repară ușa spre infinit, iar bunica
Tot croșetează liturghii.