Și da(că) în(că) n-are titlu
Dacă se înnoptează și rămânem numai noi,
află că sunt un om afectat. Nu am putut să trec
peste nimic. Acum,
când fiica ta a urcat treptele până în camera ei,
mi s-a făcut rușine. Și foame.

În mintea mea toate femeile mor de bătrânețe
și asta le conferă o aură care mă atinge
și din care încă mai apucă să se mai vadă
două mânuțe și un chip minuscul.
Ele îmbătrânesc în mine
pentru că viața lor e afară. Dar asta nu se observă
în fotografii. Asta nu se simte în gesturi.
Din moment ce o poză cu mine, o poză
de la aniversarea mea de un an, încă mai atârnă
pe un perete și numai rama s-a-nvechit,
dă-mi voie să cred că acel copil
e aproape nou. Hârtia fotografică
s-a-ngălbenit. Brațele care mă ridicau și care
nu se văd
au plecat să se împace cu alte brațe.
Nu mai am contur, dar sunt tot. Eu
mă privesc
din exteriorul ramei și legătura pe care o am
cu mine stă în clipa în care am adus-o acolo,
iar ea, presimțind că o așteaptă
dincolo, în viitor, noi brațe cu care să se-mpace,
s-a așternut în pat ca o ploaie de făină pe masă
înainte de frământare.

Și replica asta a ținut curtea rece.
El și-a dus mâna la piept. A scos o batistă.
În timp ce sufla puternic, aveam în interiorul
meu scurgerea ce a urmat așezării ei în pat.
Frigul. Pârâiașul înghețat între mine și ea.
Copacii pe sub care noi eram maluri.
Copacii fără frunze, copacii amari, chiotul ciudat
de sub rădăcinile lor după ce toamna le blurase
cu totul. Până și barajul, până și
lacul de acumulare.

Fiica lui se culcase și (pășind înspre dormitor)
lăsase în urmă discuțiile noastre, capetele
noastre scorojite pe dinăuntru și dinții lucioși,
uscați, expuși în guri ca în niște recipiente mici,
de parfum.

09 Jan - 17:35

Id: 894
 
1647 vizualizari