Am devenit spatele soarelui

E lumină peste tot şi
ard,
mă arde,
iar îmi arzi
acea reprezentare sumară a firii mele.
În retrospect poate n-ar trebui să fiu
nerecunoscătoare, dar,
subtil şi "neprihănit",
mă îndepărtezi de faza mea materială.
Oscilez armonic între nelinişte şi haos,
începi să mă consumi precum apele ce curg
învolburate de existenţa lor statornică.
Alături de delta arşiţei tale glaciale
sinele meu convulsionat rămâne însetat
de atingerea necunoscutului.

(iubire?)

Sunt cuprinsă iar de o cataplexie
generată de scrumul în care m-am transformat.
aspiraţii? halucinaţii...

Distorsiunea Prezentului,
destul de tranzientă,
(însă prorocită zilnic de un vuiet monoton)
fuge
şi
fuge
de mine.
Îmi azvărlă prin cablurile sangvine
şi canioanele sinaptice
deşert.

Lepădând o faşă elastică şi egoistă,
cad, învinsă, către cer...
(către tine? mai eşti acolo?)

Am devenit spatele soarelui,
şi tu tot nu mă priveşti,
mamă.