Răceala căderii

pavelele-s ude
stația de autobuz nu a mai fost niciodată așa singuratică
un claxon în surdină
o lumină în baltă
cauciucul cizmelor vechi pe care abia le-ai coborât din pod
mergi, scârțâie, te oprești
aștepți autobuzul,
croazieră de lux
prin noroi și scuipat acum spălat
marioneta se trântește în genunchi în fața ta
urlă, zbiară, oftează
singurătatea e mai cuprinzătoare decât răceala ploii
nimic nu va mai fi la fel
canalizarea nu mai face față
inima nu mai face față
lemnul trosnește
creierul îmi plesnește
acreală, simți un nod în gât
putreziciunea încearcă să se elibereze
sari peste cablul acela căzut dacă nu vrei să devii lobotomizat
ajungi sub un pod
deasupra apei
vrei să te scufunzi, dar ceva nu-ți dă voie
încerci să te adâncești cu picioarele,
dar îți cresc aripi
le tai, cresc înapoi
cresc înapoi, le tai
cerul ți se deschide, se sparge, se întregește
dar tu vezi doar hăul negru din adâncuri
țipi, sperând că-l vei despica în două
ochii ți se împăienjenesc
cazi.
în sus sau în jos?