O sculptură a adolescenței

Câți oare au blestemat faptul că nu au putut uita?

Privind la rece lumea aceasta, vei observa
Că ce-i azi drept, mâine ți-i minciună,
Că pe cadavrul trist și gol vor fi așezate
Cele mai stridente haine existente
Și că pe tineri nu îi pot stăpâni decât
Visele și fricile, când ei își
Zvârl din piept clocotitioare lavă.

Atât de bine citim stelele,
încât alfabetizăm Universul
Atât de speriați suntem de lună,
încât o lăsăm pe toată vârcolacilor
Atât de plini de nervi, ei devin cremene,
încât de scapi doi sau trei sar scântei
Atât de dogoritoare ne este furia,
încât felinarele se arcuiesc ca sălciile

Îmi târăsc mâinile prin lut alb,
prin lumina ochilor tăcuți,
prin praf de ruine,
prin electricitatea ce o avem în noi,
prin înalta tensiune a stâlpilor,
prin cantitățile mari de energie,
prin vâscozitatea valurilor,
prin mucegaiul algelor,
prin apa fântânii în care
îmi era frică să cobor când eram mic.

Mă întreb dacă vom întâlni ceva fără sfârșit:

Și ce dacă,
atât de matern,
suntem
mângâiați
de apocalipsă-
-măcar așa să putem uita de infinit.