Evadare

Ochii migdalaţi evadează
de sub polata pleoapelor plumbuite
pornind într-o aventură haotică,
făcând ocolul pământului
cu o rotaţie furibundă
năduşind sub mantia solară,
proţăpindu-şi privirea pe semeţele piscuri
înveşmântate din gât pân’ la poale
cu rochii lungi de smarald
cu trene multicolore,
vârfuri îmbrobodite
cu nori pufosi şi-nlăcrimaţi.
Curioşi, pătrund în adâncurile gliei
unde arborii seculari îşi ancorează rădăcinile
pe treptele tasate ale străfundului omenirii.
Înspăimântaţi de întunecime,
ies cu repeziciune la lumină
şi scrutează linia de-mperechere
a cerului cu pământul şi,
cu suflul întretăiat,
zboară pe-aripi de îngeri
nimerind întâmplător în nucleul dezastrului…
Viforul turbat urlă şi blesteamă
între două vârtejuri ameţitoare
zburlind în urma sa
retina tivită pe margini
cu miopie acută care, desăilată,
atârnă în delizoriu
cu frânturi de curcubeie
decolorate de intemperiile vremii şi ale vremurilor.
Două perle sidefii
se contopesc cu universul
cioplind în stânca destinului
o chilie a speranţei
tapiţându-i pereţii anoşti
cu sfântul busuioc, aducător de noroc.
Doi ochi misterioşi, pribegi,
se târăsc anevoios
prin labirintul întortocheat al vieţii,
se întorc la vatră
dezamăgiţi că în astă lume rece şi pustie
nu şi-au întâlnit pupilele îngemănate.
Privirea înceţoşată le scapără,
într-o ultimă zvâcnire,
o minusculă sclipire,
după care se coboară cortina grea
împresurându-i în veşmântul eternităţii.