purpuriu

forma unui
ciob de gresie uitat
într-un colț
ce împunge adânc
în carne și
în viscere,
ca forma fantei
prin care
ultimele scântei
stinse cad
spre
amintirea
unor magice
artificii.

lumina unui copil,
aceea e
lumina perfectă.
estompată,
fadă,
linsă parcă de
frunze
-vieți de om-
ce nu cad și ele,
ci se înalță
la sori.

libertatea de
a-ți face singur frici
e pentru
a te căli
de murmurul unui
porumbel alb
și de cântecul
corbului negru.

trăind în
cuburi de
șubrede miresme,
frica vă miroase
și veacuri
vă ascultă lesne
pipăind idei de-a coase.

firul prim
este doar forma
unei iubiri.
neînțelese.
iar al doilea e
lumina
munților cu albe
creste.
ultimul e libertatea
ce-și îngăduie să umble
prin cercul
calm, timid și
prea mic
pentru-al firelor mari
umbre.

iară sufletul
e cubul.
plin de ace ascuțite,
rătăcind, uitate-n cercuri,
ațe-n găuri de cuțite.
și așteaptă
ca să nu mai fie lucruri...
și din liniștea cea moartă
să se nască,
sfânta haină
îngerească.