Pseudonimul meu te iubește

De fiecare dată când ne-am întâlnit pe sfoara zvârlită în ocean a destinului îmbibat, la fiecare nod marinăresc făcut de divinitate, poate, am avut curajul să-ți spun tot ce simt. Și atunci tu mă strigai "Ștefan", dar Ștefan nu era numele meu. Și mă sărutai de parcă sarea din buzele mele era speranța de a nu ne îneca, iar palmele tale lăsau în pielea mea o cale spre următorul nod marinăresc. Acolo mă strigai din nou "Ștefan", dar Ștefan nu era numele meu, iar privirile noastre se înecau unele în altele, pentru a nu se îneca în ocean. Și din nod în nod mă strigai "Ștefan", dar cine eram eu să-ți zic că acesta nu e numele meu, mulțumindu-mă să te strâng în brațe de stele, iar tu să mă arunci în fericirea zdrobitoare din înaltul norilor, până când aveam să cunoaștem și intimitatea și feeria și dragostea și sfârșitul sforii.

Acolo, în mijlocul oceanului, în nodul cel mai din urmă aveai să mă strigi "Ștefan", dar Ștefan nu era numele meu!