Ploaia e mai importantă decât am crede

Rafturile cu cărți tronează impunătoare în noapte
Singura lumină rămasă este cea a lunii vii
Geamurile vechi întredeschise lasă să intre un sunet feeric
Un sunet al naturii, un sunet iluminator...

Picăturile de ploaie ating pământul ars de soare
Parca încearcă să-l vindece de rănile aspre.
Alte picături rătăcitoare se fac una cu lemnul vechi al bibliotecii,
Încep sa simt pe propria-mi piele cum ploaia mă iubește.

Inima-mi tresare și-mi aduc aminte de singurătate...
Ploaia începe să cadă și mai tare
Uit de tot și pleoapele mi se închid.
Ușor-ușor visele îmi alină mintea 
Și adorm sub sunetul naturii.