Patul de spital

Cerul urlă de uitare
Eu mă rog la șterse ziare
Și în vis văd realitate
Nu veni, pleacă departe

Vreau acasă,
Dar nu-i cum,
Căci acasă
E doar scrum

Îmi întind picioarele mai tare,
Iar suflul mă sărută lin
Genele parcă simt adierea
Și mintea care-mi soarbe vin

De ce pe drum sunt doar nebune flori,
Când iarba mă taie atât de bine?
Și carnea plânge ca un lac,
O mântuire

Mă las o dată să zâmbesc ștrengar,
Căci acul ăsta e mult prea murdar,
Iar sângele curge și mă unge
Ca un nor de morfină, sare dulce

Viața.
Creația.
Mutația.
Destinația.