Vă trimit încă un șantier, iată :

1
Îmi erau tălpile reci așa că le-am băgat sub plapumă.
M-am trezit plin de transpirație. Liniștea
aruncase în mine cu tot ce îi căzuse în mâini,
pe urmă veni să vadă cum mă simt,
dacă mai am nevoie de o vorbă bună,
de un cântec.
I-am zis că nu. Numai să se dea la o parte.
Avea labele umede. Respirația grea.
Când am aruncat lanterna și mi-a sărit în cârcă,
am crezut că acolo rămân, că până dimineață
se alege praful de mine.
N-a fost așa. Nu oricine are puterea să facă
de două ori același nimic, mai ales oamenii
ca mine, cei care își rup timpul în bucăți mici,
bine retezate, printre care abia mai poți să strecori,
ici-colo, câte un motiv real,
unul autentic, unul care te ridică din pat,
te îmbracă și îți dă să mănânci.

Ea-mi taie cartofii pe un suport de lemn.
Îi taie cruzi. Știe că nu suport mirosul de amidon.
Gătește cu ușa deschisă. Uneori mai aruncă
un ochi la mine. Mă alintă. Mă face să mă simt
special.

Când sunt leoarcă îmi prelungesc somnul.
Îl fac să creadă că am vise febrile, că visez
doar săli de clasă de unde
mă urmărește ea.
Din ce în ce mai vânătă, mai blondă, cu buzele
mai subțiri și eu
dorm cu capul pe caiete.

Nu se poate abține. Coboară de pe scaun
și, în toiul orei, vine la mine și mă trezește.
Spune: Când eram mică-mică aveam rotula deplasată.
Fără șușoteli te-am tras lângă mine și am privit ca pe un ecran cum ies din cutiuța genunchiului
zeci de orătănii. Atât trebuia să fie familia.

2
Mi s-au încleștat ochii și am început să alerg.
Dar n-am ajuns. Am stat o ora jumate în stație
după următorul autobuz.
Lângă mine era un băiat care în tot timpul ăsta
n-a scos o vorbă. Purta un fâș larg,
avea părul cleios, fața strâmbă. Când să îi spun ceva (voiam să-l întreb dacă are un capăt de bilet), am strâns din dinți și am căzut
ținându-mă de cap.

M-am trezit pe targă, în salvare.
Pe drum mi-a ieșit branula din mână
și am sângerat mult.
Până să-și dea seama
cineva, eram deja albă și foarte slăbită.
Mă bucur de asistente. M-au sărutat,
mi-au zis să fiu curajoasă, că trece.

3
Am făcut pneumonie. Mi-a pus mama comprese
cu apă rece pe frunte. Nu prea știa ce-mi face.
Voia să-mi fie bine. Și tu mi te-ai culcat pe umăr.
O noapte întreagă am stat țeapăn,
fără să îți mișc căpșorul.
Dar înspre dimineață am simțit cum mi se umflă
gâtul, iar umflătura începe să horcăie.
Nu am băgat-o în seamă. Voiam să te odihnești.
Îmi erai dragă și știam că urma pentru tine o zi grea,
deși gâtul îmi dădea tot mai mult de furcă.
Parcă voia să iasă din mine. Trepida. Scâncea
ca un obiect viu.

Atunci ea a ras trei cartofi și mi i-a pus la gât,
într-un batic.

4
Ăștia bătrâni ridică biletele și nașii îi lasă să moțăie.
Mutrele lor adunate fac cât o cocioabă,
iar noi ne târâm în ea prin ploaie.
Știm că mai mult nu se poate, nici nu cerem
mai mult.
Stăm pe locurile noastre. Ne uităm la unul la altul
și zâmbim.