Dora e moartă

Testamentului Dorei citire:
Mi-a plăcut mereu să îmi pipăi venele de la încheietură.
Să îmi lipesc frunze roșii, pe spate, cu bandă adezivă.
Să-mi clătesc mâinile reci cu apă strecurată prin
răzătoare și s-o beau până când făceam broaște-n burtă.
Să umblu desculță pe lângă cioburi de sticlă verde.
Să las furnicile să îmi intre pe sub haine și să mă înghită.

Mama a murit. Am vrut să devin artistă
ca orice om egoist și demn de milă.
Nu știam să scriu poeme fără majuscule
nici engleză nu știam
așa că nu puteam cita versuri romanțioase
și nici să înșirui cuvinte fără noimă
fiindcă mă născusem cu boala sensului pe retină.

Nu știam nici să mă bucur de fundul lui Nicki Minaj.
Nici de gâlgâiturile zgomotoase ale camaradelor ei
ce răsunau periodic din orice cârciumă respectabilă.
Nu voiam să cânt despre erotisme ieftine,
așa că am trecut la pictură.

Înainte să încep construirea laboratorului de teofanii,
am vizitat muzeele de artă contemporană.
Paturi nefăcute, un falus roșu, un pahar cu apă, o
veioză, un pisoar și un ghiozdan prins de o sârmă.
Mi-am dat seama că nu am talent.
Așa că m-am decis să fiu o simplă spectatoare
a artelor născute din artiștii născuți
din mame care s-au născut și au murit
și ele, ca a mea.

Știam că trebuia să existe un om care a găsit elixirul,
căruia i s-a arătat morfina în vis și s-a dus cu niște
sacoșe în azilul în care cel revelat era imobilizat pe
un fotoliu, ca să-i adune membrele cu gentilețe și
să arunce toate sacoșele de la balconul primului etaj
al azilului și să exclame: „Acum avem ce mânca!”
și fiecare om născut dintr-o mamă moartă să se ghiftuiască din ospățul acela pantagruelic și să ne întoarcem în garsonierele noastre și să nu mai
trebuiască plătită nicio factură la curent,
fiindcă, de extaz, ne-am înghiți frigiderele și cablurile
și am deveni niște giganți cu inscripții pe încheieturi
care am ajunge atât de aproape de Dumnezeu
încât am sta cu nasul la picioarele lui prăfuite
și am tuși și tot ce-am fi clădit în lumea giganților
ar fi făcut bam și ne-am fi croit din nou haine din
frunze și am fi jucat șotron printre hăuri.

Voi fi numită defunctă. Sunt încarcerată între două pături mov.
Nu am înțeles niciodată mistica dintr-un tablou cu două linii.
Dar țin minte că în prima mea pictură
înainte să moară mama
am desenat o mare frumoasă și nețărmurită
o mare ca de început de lume
în care și soției lui Noe i-ar fi fost drag să moară.
Acum două luni i-am adăugat mării o barcă din lemn alb.
Când voi muri, îmi voi așeza sufletul în barcă, îl voi acoperi
cu o singură pătură mov, îi voi fi colecționat teancuri de frunze roșii
și, apoi, de la atâta efort, respirațiile mele se vor fi adunat într-una singură
cruntă și violentă
care va pune în mișcare barca.
Sper că barca va ajunge la picioarele lui Dumnezeu.
Sper că sufletul meu va umezi pătura mov și i le va șterge.
Și apoi sper că va privi oul piciorului lui Dumnezeu
și abia văzând acel ou
perfect, sferic, integru
va înțelege că moartea din mama lui moartă
nu putea fi vindecată acolo, în cuvintele fără noimă,
în ghiozdanul atârnat de o sârmă și în zgomotul
prin care se consimțea la o prostituție reciprocă.
Nu.
Viața mamei mele moarte e acum atât de aproape
încât, dacă ridic mâna, aș putea-o atinge.
O simt. Vine clară ca o majusculă. Tresar.
Picioarele îmi sunt dezvelite.
Barca s-a făcut deodată prea mică, prea neîncăpătoare.
Furnicile de sub hainele mele plâng.

Prezentul testament închină viața defunctei
tuturor sinucigașilor și nefericiților și nenorociților
pe care expozițiile nu i-au putut ajuta niciodată.
În delirul său începuse să murmure
moartea mamelor noastre moarte va fi cândva
așa curată încât frunzele se vor strecura
ușor sub pielea înghețată a spatelui nostru
la fel și apa dată pe răzătoare
ieșită din hăurile
pe lângă care vom sări încă o dată.
S-a oprit la jumătatea semnăturii și și-a dat duhul.