vanilie cu aromă de alaska

și când pleci, încă te văd.

în iarba scăldată de apusul violaceu
fotografiile de pe oglinda mea
sticlele îngropate în mijlocul pădurii
și tonul grav, tușit, înainte să rostească
același poet mort de care te îndrăgosteai.

în rochia ce curge pe drumul cu flori
când îmi pieptăn părul și, deodată,
văd culori
căutându-te în foc, uitasem
că tu nici strop de apă n-ai băut
doar vin, fum
trăiai prin versuri și oximoron
printr-un ochi de gheață din nord
ce vedea totul ca pe-o prismă.
în brațele lui erai regina
de 16 ani ce nu mai dormea cu lumina stinsă.

găsisem un refugiu în a te căuta
printre clădirile din anii în care scriitorii tăi preferați
își duceau crunta suflare c-un amalgam
de cântece sfruntate.
Baudelaire scria despre tine
despre răsăritul din ochii tăi,
de fiecare dată când mă chemai
să-mi spui că mâna ta putea atinge oxigenul dintr-o nebuloasă
că probai o rochie galbenă, cu flori roase
și nu ți-a plăcut, însă în vis
te-ai văzut cu ea,
într-o pădure de stejari.
licurici cântau.

mi-am ales numele
pentru că alaska e departe
departe de orice durere inutilă,
departe de vreun dor nemilos,
de cămașa mea vernilă.

și când pleci, încă te văd.