ziua e fără sfârșit la tineretului

se simte în
mâinile băgate sub tejghea în două sticle de apă plastic și bani
în câte automatisme poți dezvolta într-o viață.
vocile tremurate degetele neîndemânatice teama acută de orice e jenant conduc existențe.
îi vezi și se uită unii la alții cu iubire
dar nu îndeajuns de multă
încât să fie acolo în serile care nu iartă.
legați de comoditate
și inegalități care compensează
auzi cum își spun
noi n-o să îmbătrânim niciodată n-o să devenim niciodată plictisitori niciodată n-o să uităm.
speranță regret și o amorțeală stranie ușor liniștitoare în aer

tineretului
două ore de
covrigi plânsete de
sunt tânără sunt cât se poate de vie
același scaun în fiecare zi și totuși
câte automatisme poți dezvolta într-o viață.