Speranță captivă

Fața ei mi-a rămas imprimată pe retină
o port mereu cu mine
poate inocența ce era cândva în sufletul ei
sau trăsăturile unui copil maturizat forțat de societate
poate privirea pierdută a unei persoane ce nu-și gasește locul.

Deși am pierdut-o nu am încetat să-i port de grijă
deși nu are nevoie
deși nu îi pasă.

Captivă în propriile-mi sentimente
ce nu reușesc să dispară.
totul a ajuns să fie doar o alta încercare de a spune nu,
de a renunța, de a realiza cât de toxică pentru mine e iubirea pe care i-o port.

A trecut mai mult de un an de când am pierdut-o
am încercat să-mi văd de viață, "să trec peste" cum se spune,
dar au urmat doar alte încercari fără reușită de a simți pentru altcineva ce simt pentru ea.

Multe speranțe irosite și impresii că va urma o nouă zi, o zi în care o sa reușesc să nu mă gandesc la ea deloc,
dar uite-mă acum, la cel mai mic semn poate dat din greșeală
inima a început să-mi sară.