TRANDAFIRUL UNEI ZILE DE 14

I.
A început într-o zi de 14...
Luna florilor, luna fericirii,
Luna care mi-a deschis ochii
Și care m-a ajutat să văd adevărul.
Dacă stau bine să mă gândesc,
Gândul meu era îndreptat spre direcția greșită,
Eram confuză, dar voiam să creez ceva frumos.
Și am făcut-o în mod inconștient.

A fost una dintre cele mai bune alegeri.

Ce a ieșit mi-a topit sufletul încet, încet
Și m-a făcut vulnerabilă.
Vibrația îmi atingea inima
Și o înflorea.

Și așa...în suflet mi-a crescut un trandafir,
Roșu, arzător, plin de trăire,
Care se mărea de fiecare dată când primea apă
De la grădinarul său.
Avea țepi, dar acesta știa cum să-l apuce
Fară să se rănească,
Fără să-l rănească
Și să-l încălzească la venirea oricărui ger.

Trandafirul îi cânta,
Dar uneori...Grădinarul era mult prea ocupat
Să-l asculte...
Și trandafirul a început să-și arunce pe rând
Câte o petală, să se schimbe.
A început să-și mascheze țepii și să se
Ofilească.
Până la urmă.. Dacă grădinarul îl rupea din grădină?
Poate nu îi mai plăcea să fie în compania muzicii sale,
A parfumului său..
Dacă era doar o iluzie?

Micul trandafir era singur și zâmbea.
Zâmbea pentru că își amintea de vremurile în care
Grădinarul l-a ajutat să înflorească.

Am observat zâmbetul său,
Acei ochi care mă fixau cu stângăcie
Și un foc intens mi-a apărut prin vene,
Mi-a pătruns în suflet și a udat trandafirul.
S-a făcut mai puternic decât a fost vreodată
Doar prin dorința de a retrăi emoția
Unei zile de 14.

Fiecare floare înflorește datorită iubirii.
Fiecare floare înflorește datorită atenției.
Fiecare floare înflorește datorită muzicii.
Fiecare trandafir înflorește datorită unui
Poem.

II.
A apus cealaltă față a luminii,
A luminat cu întuneric
Și a plecat pentru o jumătate și un moment de ceas
Soarele.
Povestea nu s-a terminat,
Povestea de-abia aici incepe,
Cu o dorință arzătoare de a incepe sfârșitul pe Lună.
Pentru asta vom avea nevoie de praf. Praf de lună,
Destul de plăcut la atingere, un loc perfect pentru
Conservarea amintirilor viitoare sau trecute.
*considerând faptul că nu există prezent*.
Omenirea a determinat haosul,
Mai precis, a creat un perfect autosabotaj
În mod conștient.
Trandafirul, dorind mai mult, s-a hotărât să plece
Spre Lună și să observe exteriorul din perspectivă cosmică.
A folosit doar o mică fracțiune de moment,
Redată printr-o lege inversă a legăturii distanță-timp
*ceea ce oamenii nu au reușit*.
Ajungând pe Lună, și-a dat seama că poate crea
Tot ce-și dorise, un loc fără sentimente, un loc în care
Putea să fie în siguranță, fără oameni, fără probleme.
Așa că a luat praf de lună și și-a construit o fortăreață.
A ajuns la concluzia că Luna era locul ideal,
Locul în care putea să se desfășoare, să înfrumusețeze
Tot ce ar fi putut însemna el.
Să devină el pentru el.
Dar timpul a trecut, iar trandafirul era amăgit de praful Lunii
I se contura o iluzie. Era singur, dar nu vedea asta.
Își dorea mai mult, mult mai mult. Uita de el.
Poate că Luna i-a redat libertatea, dar..
L-a făcut singur. Ce rost are?
Ce rost aveau toate acestea?
Trandafirul voia să revină pe Pământ, în mica lui grădină
Dar era atât de plin de praf de Lună încât a uitat.
Și s-a pierdut printre frici, printre dorințe, printre gânduri
Și s-a făcut praf. S-a făcut Lună.
Ce rost are să fii tu dacă nu ai cu cine să împărți haosul și lumina?
Mai bine în grădină decât pe Lună.
părerea mea.

III.
A crescut, a înflorit,
Și-a deschis miezul și a rezistat iernii.
A privit spre Soare atunci când viscolul îl ucidea
Puțin câte puțin, pe ascuns.
Însă..
Cu o floare nu se face primăvară.
Nu schimbi anotimpul printr-o clipă de strălucire,
În care îți aduci aminte de ce trebuia să faci
Nu.
Uite așa m-am ofilit nopți întregi,
Am renunțat la bucuria care mă caracteriza,
Am aflat faptul că nu sunt indestructibilă, deși voiam.
Am aflat o nouă față a vieții
Mi-am deschis singură ochii prin propriile lacrimi
Și am schimbat anotimpul. Eu.
Tu nu acționai, nu îmi arătai că merită să lupt
Și am încercat de una singură, dar am eșuat.
Știi,
Mi-am încălzit inima de gheață,
Mă simțeam mai caldă ca niciodată...
Știi,
Acum m-am răcit de tot,
Zâmbesc, dar nu sunt eu,
Fata care radia lumină s-a transformat în întuneric
M-am schimbat, deși nu am vrut.
Temându-mă că te voi pierde, m-am pierdut
Pe mine.
Luminile din pom străluceau, iar eu eram mai înghețată ca niciodată,
Îmi era frig, dar tu nu erai acolo...
Știi,
Cu o floare nu se face primăvară...
Un mic simbolic mesaj nu poate să salveze floarea de la îngheț.
Trandafirul a murit...
Și nu s-a făcut primăvară.

IV.
Gânduri îmi înfiripă ființa,
Trăiesc prin cuvinte, cresc prin versuri,
Sunt doar eu, Trandafirul,
o floare a poeziei.

Mulțumesc.