tată

tată,
când aveam opt ani și ai venit
spre mine cu mâna ridicată
și apoi ai întins mâna spre ea, spre
mama
lumea din capul meu
s-a făcut țăndări încă o dată
înainte să se facă țăndări și cioburi și
particule
de încă o mie de ori

și tată,
când aveam opt ani și ai venit spre mine și
apoi spre mama și s-a făcut țăndări
lumea din capul
ăsta
atunci ți-am dat un nume ție celui
din clipa aia și seara aia și
noaptea aia și
vârsta aia
și te-am numit
tatăl cel de la opt ani

și apoi l-am decupat pe tatăl cel de la opt ani
din poza ta
și ai rămas doar tu.
și tatăl cel… s-a întors de multe ori
o dată de crăciun și apoi într-o vară și și și.
și
a fost tot mai greu să-l decupez din poza ta
pe tatăl cel de la opt ani
pentru că știi
poza ta era plină de tați
care semănau cu acel tată
și se înghesuiau în dreptunghiul mic
în care trebuia să fii doar tu, tată
și mâna ridicată era peste fața ta în poză
și n-o mai puteam decupa separat
și un fel de cerneală era vărsată peste tot
și n-o mai puteam spăla de pe mâinile tale
era un fel de mov spre negru uscat și-ntărit
roșu uscat roșu uscat roșu pătat
și peste tot fețe cu expresii de tați de la opt ani
toate peste tine, peste poza ta frumoasă în care
zâmbeai tu, tatăl (doar tatăl, tatăl și atât, tatăl meu)

și uite acum n-o să mai aibă cine
să decupeze chipul tău sau
să scoată petele alea de acolo din poză.
au trecut ani și crede-mă c-am vrut și că
am încercat
(am încercat disperat, disperat, disperat
și zadarnic
dar tu n-o să mă crezi, nu-i așa?)
au trecut ani și nu sunt singura care știe de poză
dar sunt singura care vede chipurile
și n-am nevoie să văd poza ta
ca să le vizualizez iar și iar
pe ecranul de cinema din capul unde
toate s-au făcut țăndări odată
și apoi înc-o dată

și tot încerc, acum, să le decupez și de acolo
nu numai din poză
și de fiecare dată când îmi împing degetele subțiri
cu semne pe piele moștenite de la tine
pe sub țeastă, înapoi la amintiri
înapoi la crăciun și la opt ani și la vara aceea
de fiecare dată semnalele alea electrice care conțin
chipurile
- cele care sunt și în poză -
de fiecare dată mă ard la degete de parc-ar avea
dinți și ar putea mușca
- și mă întreb cum de nu li s-au tocit
de atâta timp. atâtea veri și crăciunuri și vârste -
și încerc să le decupez, să le scot, întâi din
lumea făcută țăndări
ca să le pot scoate mai ușor și din poza cu tine

și-ajung să mă-ntreb
de ce e munca mea asta
și de ce, dacă tot s-a făcut țăndări acel
ceva din capul meu
de ce n-a rămas să fie doar țăndări
de ce-a trebuit să mai vină și chipurile
sau poate astea două merg
mână în mână?

tată, poza ta e în sertar
noaptea trecută am citit din Scrisoare către tata a lui Kafka
și am încercat din nou să curăț și să scot pete și chipuri și chipuri-pete
și fețele alea de tată cel de la opt ani
au înnegrit ochii tăi
și zâmbetul tău și îmi păreai
nu mai bătrân, nu, dar mai… ciudat
ca atunci, în seara aceea.
și din fețe parcă venea un urlet și mai apoi un zbierăt ascuțit și
un fel de ceva
ca vocea mea când
s-a făcut totul țăndări.