Al doilea infinit

Atâtea note muzicale
Lăsate în natură
Atâtea secrete păstrate
În jurnale fără cheie

Iarba udă
Soarele uitat
Luna neagră
Și un împărat

Doar o seară liniștită
Pe terasă
Toți la o cafea
Eu la un suc și-o acadea

Ceva normal
O zi normală
Nimic special
Singură între atâția oameni,
Atâtea suflete
Prea pure, prea impure

Mă gândesc că poate am greșit cam mult,
Că poate nu trebuia să mă avânt în nedreptăți,
Nu trebuia să judec închisorile și nici stejarii iarna
Sunt un om, un ceas cu cuc
O furnică și un tun
Sunt un nimic, o ambulanță,
Doar un fluture sau o crăiasă

Nici eu nu știu...

Depinde de zi, de încăpere
De ochi și de umbrele

Dar poate mă înșel

Poate că sunt doar o mare,
Un lac, de fapt o baltă din parcare

Iar valurile sunt fețele uitate
Mici firimituri, mici prăjiturele...

Dar poate că depinde doar de mine,
Căci peștii sunt doar umbre și cuiere,
Iar hainele sunt scheletele mâncare de molii
Și de praf, de gândurile mele

Am dreptate, sau poate că nu

Totuși cred că sunt o muritoare
O simplă inimă în zare
Un corp pierdut în depărtare,
Iar mintea mi-e nemuritoare

Și am dreptate cu ceva

Eu cred că marea-i universul
Iar mintea mea doar contrasensul
Și cred cu adevărat că visul e
Îndepărtat de mine și de tine

Dar realitatea e atât de aproape...
Iar eu vreau un al doilea infinit,

O scufundare