Cu ochii acoperiți de batistă

Văd cu inima mea încercată de diastole și sistole
În chipurile cele mai idilice
Ale durerii.
/Așa e și văzul sfinților/
Cum să nu vadă ei mai mult decât cel ce doar privește cu ochii
orizontul în percepții
.
Îmi scot batista primită la înmormântarea Phoenixului
care catalizând și reușind să nu mai renască,
Și-a zis că din pământ e făcut
Și ca să mai trăiască
Se-ntoarce la frații lui,
viermii

Îmi scot batista
Și nu ca să îmi șterg plângerile de pe fața crăpată de vântul disperării
Ci ca să îmi scuip în ea toate veseliile și înălțimile din pulsațiile extazului.
Lacrimi și sfinți
Și-o mână curată
Se-nduplecă să îți pună la căpătâiul rece și nemișcat de zile,
Batista
Care ca și Phoenixul
De fiecare dată când e ucisă de tristețea lacrimilor căzute pe trupul tău de piatră
Reînvie
Ca să te încălzească și ca să te bucure
Chiar dacă,
Zâmbetul ți-e prins în pânze vechi de
arahnide.

Acum te văd învelită într-un cearșaf tăvălit de catifeaua ce îți sufocă ochii cu roșul ei aprins
Ești rece
Umărul tău pe care își vărsa
Universul durerea
E mai țeapăn decât scândura de sub picioarele mele putrezite de drumul
Atât de lung către tine

Nu știam vreodată
Că pielea ta porțelanată
Închisă sub cearceafuri și batiste
Și oameni plânși aplecați peste tine
Pot să te facă nemuritoare

Număr secundele ce se aștearnă pe câte un fir de praf
Și nu le mai gust
Ca atunci când îmi vorbeai de păsări
Și de cum ai vrea să
Te renaști
Precum legendara focului

Îmi dădusem seama...

Îți era frică de final

Și uite că acum, în loc să ne renaștem amândoi din foc
Cuprinde cuvântul "noi" și-l arde până la os
Pe tine te răcește
Dar pe mine
Ca să mă facă să mai fac rost de extaze pe culmi de veselie
Pe care să le pun la căpătâiul tău
Să nu-ți mai fie frică.
Mă lasă să trăiesc

Așa mă încălzesc eu,
Cu zâmbetul tău,
Ascuns după o batistă.